Eclesiastul si Raspunsurile Noului Testament
- I -
Georges André
1 Introducere
Printre cele treizeci si noua de carti ale Vechiuli Testament, Eclesiastul ocupa un loc aparte.
Cartile lui Moise, Penteteuhul, ne dau de la Geneza la Deutoronom inceputurile, chemarea lui Avraam si a familiei sale, alcatuirea poporului Israel, legea si poruncile care erau atasate de ea.
De la Iosua la Estera avem, in cartile istorice, istoria acestui popor, de la cucerirea Canaanului pana la deportarea in Babilon; apoi intoarcerea sa, in Ezra si Neemia, si, in Estera, o relatarea din perioada exilului.
Hagiografele, numite de asemenea Carti poetice si de intelepciune (morala), de la Iov la Cantarea Cantarilor, la care se adauga si Plangerile lui Ieremia, sunt in mare parte scrieri in versuri; ele ne prezinta in special starile sufletesti ale credinciosilor din popor, precum si sfaturile intelepciunii.
Profetii, in numar de saisprezece, vestesc judecatile care vor veni peste Israel, si viitorul sau glorios.
Prin tot Vechiul Testament, Dumnezeu S-a revelat omului in mod progresiv. Inainte de toate El este Dumnezeul creator, Elohim (Gen. 1:1), Dumnezeul suprem, divinitatea in intelesul sau absolut; in ebraica Numele Sau este la plural, in timp ce verbul ("crea") este la singular, fara indoiala o aluzie voalata despre Trinitatea care nu va fi revelata decat in Noul Testament (1:26).
Atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Avraam sa iasa din tara sa si din rudenia sa, si sa devina strain intr-o lume idolatra si corupta, Avraam a ascultat si a plecat. Credinta lui a mers spre un scop. Devenind astfel un pelerin, Dumnezeu i Se reveleaza ca Dumnezeul Atotputernic (El-Shaddai) (Gen. 17:1).
Secolele au trecut; poporul Israel era pe punctul de a fi format; Dumnezeu Se reveleaza lui Moise ca Iehova (Ex. 6:2-3), sau in forma Sa mai corecta Yahve, pe care majoritatea versiunilor noastre (franceze, n.t.) l-au tradus prin l'Eternel (in rom. Domnul, n.t.), Cel care ramane Acelasi si care intervine in timp (sau, asupra timpului, n.t.), Dumnezeul legamantului cu poporul Sau. Asa va fi El cunoscut, prin tot Vechiul Testament, de cei care se vor apropia de El.
Atat cartile istorice cat si cele profetice, pastreaza amprenta israelita, si par ca se refera inainte de toate la acest popor. Totul se va schimba in ziua invierii.
Pe drumul spre Emaus, Isus Insusi le-a deschis ochii ucenicilor pentru ca de acum inainte, privindu-l pe Moise, psalmii si profetii, sa nu mai caute numai istoria poporului lor, ci inainte de toate "cele despre El". Tot Vechiul Testament straluceste de o lumina noua, si inimile ard inauntrul credinciosilor pentru care Scripturile s-au deschis (Luca 24:32). Jertfa lui Abel prefigureaza Crucea; Avraam si Isaac urcand amandoi impreuna pe Muntele Moria ne fac sa ne gandim la Tatal si la Fiul implinind lucrarea de rascumparare; Iosif vandut de fratii sai, coborand mereu mai jos, apoi inaltat la gloria suprema, primul dupa Faraon, devine tabloul miscator al Trimisului Tatalui care, lepadat de fratii Sai, a coborat pana in moarte, pentru a primi, prin inviere si inaltarea la dreapta lui Dumnezeu, un Nume mai presus de orice nume. Istoria in sine a lui David sau Ieremia ne intereseaza in masura in care ne vorbeste despre Hristos. Tot Vechiul Testament indreapta privirea spre Acela care va fi printre oameni Cuvantul devenit carne, Emanuel, Dumnezeu cu noi.
Sub ce nume Il va revela Isus pe Dumnezeul nevazut pe care nimeni nu L-a vazut vreodata ? "Singurul Fiul, care este in sanul Tatalui Acela L-a facut cunoscut". Pentru noi, crestinii, Dumnezeu nu mai este doar Dumnezeul suprem, Creatorul, Atotputernic sau Domnul, ci mai presus de toate, si mai ales, Dumnezeul si Tatal Domnului nostru Isus Hristos. In dimineata gloriasa a invierii, Domnul Isus a trimis prin Maria acest mesaj fratilor Sai : "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20:17).
Aceasta este, in linii mari, revelatia pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Ce loc ocupa ea in cartea Eclesiastul ? Este suficient de citit cateva pasaje pentru a ne da seama ca ea are un caracter cu totul aparte, un cadru deosebit.
1.1 Locul Eclesiastului in revelatia lui Dumnezeu
1.1.1 Este expretienta unui om marcata in trei moduri:
a) El cunoaste binele si raul, si are o sursa de intelepciune divina, care il face sa "arunce" peste tot ceea ce vede sub soare o privire critica si inteligenta; dar aceasta intelepciune nu poate sa-l faca decat sa constate consecintele pacatului in sine insusi si in jurul lui, fara ca el sa gaseasca remediul.
b) Il cunoaste pe Dumnezeu, fara a avea cu El o relatie pozitiva, relatie de legamant; el nu are alta revelatie decat cea a unei judecati viitoare.
c) El este umplut cu tot felul de bunuri materiale pentru a putea sa se bucure de viata.
In astfel de conditii, va gasi el fericirea ? Care va fi rezultatul experientei sale ? - De la un capat la altul al cartii sale, va repeta intruna : nicio placere, nicio fericire durabila; nicio cunostinta despre viitor, care ramane pentru el o carte inchisa.
1.1.2 Din aceasta carte reies trei termeni
1. "Sub soare", expresie frecventa, care situeaza destul de bine punctul de vedere al Predicatorului : el vede lucrurile asa cum le luminaza soarele aici jos si dupa cum simturile sale pot sa discearna, dar el nu are nicio revelatie despre lucrurile eterne.
2. "Desertaciune", "goana dupa vant", refren constant de la un capat la altul al cartii : tot ceea ce cheltuie omul, dupa care alearga si se chinuie ca sa priceapa, nu este decat vant, gol, care lasa inima sa nemultumita.
3. Al treilea termen din Eclesiastul este absenta Domnului; Domnul nu este cunoscut. Doar Numele lui Dumnezeu figureaza aici : Fiinta suprema, dar nu Numele Dumnezeului legamantului in legatura cu poporul Sau.
Avem deci in Eclesiastul reflectiile omului natural despre ceea ce se petrece sub soare, rationamentele omului din a carui experienta rezulta necredinta, fiindca el nu are revelatie, sau (astazi) refuza sa primeasca cunostinta. Unde va ajunge el doar cu capacitatile sale ?
Acesta este cadrul schitat in mod voluntar de Predicatorul, sub inspiratia Duhului lui Dumnezeu. Nu ca este vorba stric de o "marturisire", adica de o experienta personala, traita in toate aspectele sale; ci mai degraba de un tablou, delimitat in mod intentionat, de un om aflat in conditiile pe care le-am descris. Este acesta un caz unic ? Exista si astazi astfel de oameni dupa aproape nouasprezece secole de crestinism (cand a fost scris articolul, n.t.) ? - Niciunul, fara indoiala ! Suntem atat de siguri ? Nu exista, din contra, milioane, in special in crestinatate ? Ei au cunostinta binelui si raului, cu o masura de inteligenta si discernamant; ei stiu ca exista un Dumnezeu suprem, dar in mod voit se lipsesc de revelatia pe care El a dat-o. Cadrul Eclesiastului nu este cel in care, din vina lor, atatia oameni umbla astazi ? Din punct de vedere tehnic, multe lucruri s-au schimbat in ultimii doua-trei mii de ani, dar moral "nu este nimic nou sub soare". urmarile pacatului au ramas : "Ce este stramb nu se poate indrepta si ce lipseste nu se poate numara" (Ecl. 1:15).
Trebuie deci sa ne mire ca se gasesc in literatura noastra actuala atatea ecouri din cuvantul Eclesiastului, care, dupa ce a cercetat tot ceea ce intelepciunea si cunostinta lui puteau cuprinde, dupa ce s-a bucurat de tot ce putea sa-i dea bogatia lui, in final a exclamat : "Atunci am ajuns pana acolo ca inima mi s-a abatut spre disperare" (2:20).
Multi, din zilele noastre, ca si in secolele de mai inainte, nu vor sa ia aminte la revelatia divina asa cum o avem in Biblie; ei se intreba despre viata, despre misterul suferintei, despre desertaciunea eforturilor omenesti de a impiedica razboaiele, calamitatile, bolile, asupra neputintei omului in fata mortii, si nu gasesc alta concluzie decat aceasta disperare si acest gol atat de tragic descris de Eclesiastul.
Reflectiile noastre nu se vor opri la aceasta constatare dureroasa; ci, recunoscand revelatia pe care Dumnezeu ne-a dat-o in Cuvantul Sau, in special in Noul Testament, vom aborda unele din problemele cu care s-a confruntat Predicatorul si vom cauta sa vedem raspunsurile pe care le da Noul Testament.
Scopul nostru nu este de a studia cartea in sine. Pentru aceasta vom indruma pe cititorii nostri la brosura lui H. R. "Studiul asupra Eclesiastului", care ofera o imagine de ansamblu remarcabila. Interesul nostru se va indrepta in special asupra urmatoarelor puncte :
- Munca
- Bogatiile
- Bucuria vietii
- Intelepciunea si teama de Dumnezeu
- Moarte, judecata si dupa aceea.
1.2 Contrastul dintre Eclesiastul si Noul Testament
Pentru a evidentia acest contrast dintre Eclesiastul si Noul Testament, ne vom indrepta atentia spre unul sau doua texte.
Eclesiastul a zis : "Si am urat viata, pentru ca lucrarea care se face sub soare mi-a fost o povara; pentru ca totul este desertaciune si goana dupa vant" (2:17). Domnul Isus a zis despre oile Sale : "Eu am venit ca ele sa aiba viata (*), si sa o aiba din belsug" (Ioan 10:10).
(*) "Viata eterna" fara indoiala, dar deja ca parte actuala, care sfinteste si imbogateste existenta noastra pe pamant.
Eclesiastul a zis : "Si am urat toata truda mea cu care m-am muncit sub soare, pentru ca trebuie s-o las". Apostolul Pavel va spune : "a trai... merita... am lucrat mult... dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine" (Filip. 1:22 ; 1 Cor. 15:10).
Eclesiastul a zis : "Pentru ca in multa intelepciune este mult necaz; si cel care inmulteste cunostinta inmulteste durerea" (1:18). Apostolul Ioan va scrie : "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am contemplat si ce au pipait mainile noastre, cu privire la Cuvantul vietii... va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune cu noi; si comuniunea noastra este in adevar cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Hristos. Si va scriem aceste lucruri, ca bucuria voastra sa fie deplina" (1 Ioan 1:1-4). Si Petru adauga : "Cresteti in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (2 Pet. 3:18).
In fata acestor confruntari nu mai este necesar niciun comentariu.
Sa ne amintim ca Predicatorul se prezinta inaintea noastra ca fiul lui David, imparat in Ierusalim, avand o intelepciune deosebita, si plin de bogatii (Ecl. 1:1, 12, 16 ; 2:10). La cine face sa ne gandim aceste trasaturi, daca nu la Solomon, care intr-un mod special a primit de la Dumnezeu intelepciune si bogatie, in timp ce, ca tanar fiu al lui David, avea, ca imparat in Ierusalim, responsabilitatea sa conduca poporul lui Dumnezeu (1 Imp. 3:12-13 ; 2 Cr. 1:11-12).
Eclesiastul 12:9, adauga : "Si mai mult, pentru ca Eclesiastul a fost intelept, a mai invatat pe popor cunoasterea, si el a cugetat si a cautat, a pus in ordine multe proverbe". Deci, el nu a scris numai Eclesiastul, ci si alte carti, in special cartea Proverbe, mentionata in mod expres. Apoi Cuvantul adauga : "Cuvintele inteleptilor sunt ca niste tepuse, si culegerile lor, ca niste piroane infipte: sunt date de un singur pastor" (12:11). Mai multi "intelepti" au fost folositi pentru a compune "culegerile" Cuvantului lui Dumnezeu; veniti din locuri diferite, avand profesii variate, traind in tari si in perioade de timp mult diferite unele de altele, fiecare din ei nefiind decat instrumentele aceluiasi Duh : diversele carti ale Bibliei "sunt date de un singur pastor". Asadar, Eclesiastul nu se detaseaza de ansamblul revelatiei divine, dar nu este decat una din "culegeri", destinate a ne arata unde sfarsec capacitatile naturale ale omului care reflecteaza fara lumina revelatiei de sus. El ne face sa apreciem privilegiul imens pe care il avem de a avea un Mantuitor, de a cunoaste prin El dragostea Tatalui, de a avea un Prieten care ne insoteste pe drumul lung al vietii, si din care sa trecem in eternitate unde "va fi cu mult mai bine".
Ce bucurie sa Te cunosc,
O Tu, care nu te poti schimba,
Mantuitorul meu, Stapanul meu divin,
Ajutor si bun Pastor.
(H. si C. 189:1)
2 Munca (Eclesiastul 1:3 ; 2:18-23 ; 4:4-8 ; 6:7)
2.1 "Ce folos are omul din toata truda lui cu care se trudeste sub soare ?" (Ecl. 1:3 ; 3:9)
Aceasta este prima intrebare pe care o pune Eclesiastul : are omul vreun folos din toata munca si truda lui ? Munca este o binecuvantare sau un blestem ?
Unii se vor referi la Geneza 3 pentru a ne arata ca ea este un blestem. Sa vedem textul : "...blestemat este pamantul din cauza ta; cu truda vei manca din el in toate zilele vietii tale; si iti va da spini si maracini; si vei manca iarba campului. In sudoarea fetei tale vei manca paine" (Gen. 3:17-19). Blestemul este peste pamant, nu peste om; munca nu este consecinta pacatului, ci truda in munca : "Cu truda vei manca... ". Spinii si maracinii, nu activitatea omului, au rezultat de la cadere : Dumnezeu l-a asezat pe Adam in Eden ca sa "lucreze" gradina si s-o pazeasca. A mancat atunci rodul "in voie"; de acum , "in sudoare fetei sale" va avea paine.
Munca in sine nu este deci un blestem rezultat la cadere, dimpotriva. Este suficient sa ne gandim cat este de demoralizat un somer sau un condamnat aflat in inchisoare in regim de izolare, care realizeza de ce binecuvantare este lipsit neavand nimic de facut. Munca, poruncita lui Adam cand era inca inocent, aduce o satisfactie, nu doar prin activitatea in sine, ci pentru ca ea permite sa produca, sa creeze, sa se faca utila.
Cu toate acestea, Eclesiastul vine sa ne spuna : "Si am urat toata truda cu care m-am muncit sub soare... Caci ce are omul din toata truda sa si din straduinta inimii sale cu care s-a chinuit sub soare? Pentru ca toate zilele lui sunt dureri, iar osteneala lui, necaz; nici chiar noaptea inima lui nu are odihna. Aceasta de asemenea este desertaciune" (2:18, 22-23).
Mai departe Predicatorul spune ca : "Toata truda si toata iscusinta la lucru este doar din gelozia omului fata de aproapele sau" (4:4). Desigur, exista o concurenta sfanta si utila; dar exista, de asemenea, acea straduinta care nu doar ca vrea sa faca ceva, ci sa strice ceea ce altii au facut, sau sa-i impiedice in lucrarea lor.
Si in fata mortii, Solomon a scris : "Ce folos are el ca s-a trudit pentru vant?" (5:16).
El constata ca : "Toata truda omului este pentru gura lui si totusi sufletul nu se satura" (6:7).
De ce a ajuns Eclesiastul la o concluzie atat de disperata ? Fiindca el a privit munca dintr-un punct de vedere egoist, doar in scopul unui folos personal, fara sa-l intereseze de altii, nici sa caute sa-i ajute. Dincolo (de moarte, n.t.) era un drum inchis pentru el; pentru el moartea punand capat la toate, ce-i mai ramanea dintr-o viata de truda si de chin in afara de desertaciune si goana dupa vant ?
Si totusi Predicatorul nu recomanda lenevia. "Nebunul isi incruciseaza mainile" (4:5). "De multa lene constructia cade si prin lenevirea mainilor picura in casa" (10:18).
In Proverbe, Solomon condamna de mai multe ori pe lenes. El merge la vanatoare, dar nu se deranjeaza sa friga ce a vanat (12:27); el i-a ca pretext iarna pentru a nu ara, si la seceris nu va avea nimic (20:4); el introduce mana sa in vas, dar este atat de lenes ca s-o duca la gura (19:24) ! La ce bun sa iasa din casa, caci, zice el, "Este un leu afara, voi fi ucis pe strazi (22:13); Orice scuza este buna pentru a atipi putin, a incrucisa mainile pentru a dormi, si in acest timp spinii si maracinii inapadesc via si ogorul (24:30-34).
Pentru Eclesiastul munca are inca un avantaj. Omul se bucura "de truda sa" (2:10 ; 5:19), el are o satisfactie reala in realizarea unei lucrari, de a avea sanatate si putere sa faca acest lucru. De asemenea, ne este spus ca "somnul este dulce pentru cel care munceste" (5:12), in timp ce belsugul celui bogat nu-l lasa sa doarma. A obosi, mai ales la o munca fizica, aduce o buna odihna.
Psalmul 107:12 contine, de asemenea, un principiu de retinut : "El le-a smerit inima prin suferinta" (adica suferinta din munca). Cel care nu munceste, pentru ca nu are nevoie, este mandru, arogant, multumit de el insusi; este suficient sa fi lucrat, de a-si da seama ca nimic nu merge de la sine, pentru a fi mai putin increzut si de a invata intr-o anumita masura smerenia !
Dar concluzia Eclesiastului ramane extrem de pesimista : "Pentru cine ma trudesc eu si-mi lipsesc sufletul de bine? Aceasta de asemenea este desertaciune si o preocupare neplacuta". El a ajuns la o astfel de constatare, deoarece, in cadrul pe care ni-l da, "sub soare", el nu se gandeste decat la sine insusi, la folosul sau personal, si nu al altuia. Gandul samariteanului care s-a aplecat asupra celui ranit pentru a-l ajuta, ii era cu totul strain (Eclesiastului, n.t.); el nu a auzit cuvantul Domnului Isus : "Este mai ferice sa dai decat sa primesti".
2.2 Ce ne spune Noul Testament despre munca ?
Sa citim textele fundamentale din 1 Tesaloniceni 4:11-12 si din 2 Tesaloniceni 3:6-13.
Apostolul pune in contrast munca si neoranduiala : "Pentru ca auzim ca unii umbla in neoranduiala intre voi, nelucrand deloc, dar ocupandu-se de toate (sau, "amestecandu-se in toate", n.t.) (2 Tes. 3:11). "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance", afirmatie preluata de comunism pentru propriile sale scopuri (daca nu am gasi-o in Biblie !), dar care, sub pana apostolului, inseamna ca cel care este in stare sa munceasca nu are dreptul sa manance, daca el neglijeaza activitatea necesara.
Conform cu pasajele noastre, pentru ce sa muncim ?
Mai intai de toate, pentru "a nu fi o povara", dupa modelul pe care ni-l da apostolul (2 Tes. 3:8). Este vorba "sa-si manance painea lor", sa-si asigure propriile nevoi, daca are varsta potrivita si sanatate s-o faca. Sotul trebuie, de asemenea, sa "hraneasca" sotia lui (Efes. 5:29); cel care are o familie este obligat sa-i asigure tot ceea ce este necesar : "Iar daca cineva nu ingrijeste de ai sai si mai ales de cei ai casei, a tagaduit credinta si este mai rau decat un necredincios" (1 Tim. 5:8), acesta este un verset aspru. Daca sunt vaduve in familie, in special daca mama care este vaduva nu se poate intretine pe sine, este important pentru copii "sa-i rasplateasca pe parinti" (1 Tim. 5:4). Apostolul adauga : "Daca vreun credincios sau vreo credinciosa are vaduve, sa le ajute si sa nu fie impovarata adunare" (v. 16).
Calea normala este ca tanarul, instruit pentru o profesie prin ucenicie sau prin studii, sa inceapa sa se intretina pe sine. Daca doreste sa-si intemeieze un camin, Proverbe 24:27 ii spune : "Pregateste-ti afara lucrarea si pune-ti ogorul in ordine si dupa aceea zideste-ti casa". Chiar daca aceasta nu este foarte "modern", ramane totusi invatatura fundamentala a Cuvantului, desi imprejurarile pot varia foarte mult, si Domnul poate sa conduca la situatii speciale intr-un fel sau altul.
1 Tesaloniceni 4:12 ne da un dublu scop al muncii : "Sa n-aveti nevoie de nimeni", care intareste ceea ce tocmai am spus, si "sa umblati cuviincios fata de cei de afara", marturie pe care crestinul este chemat s-o dea in aceasta lume.
A nu lucra duce la neoranduiala. In 1 Timotei 5:13, vaduvele tinere erau atentionate impotriva acestui pericol : a merge din casa in casa, sa fie lenese, vorbarete, amestecandu-se in toate, vorbind ce nu trebuie. Exista o disciplina personala care ne invata sa lucram, punctualitatea necesara, ordinea, perseverenta; un crestin care lucreaza cu nepasare sau "la saptamana mica", si gemand despre tot si despre toate, nu da o marturie buna.
Munca la care fiecare se dedica este foarte variata. Cat este de important, inainte de a incepe o cariera, sa avem de-a face cu Domnul pentru a discerne drumul pe care El vrea sa mergem. Este foarte greu de schimbat profesia odata ce am ales-o.
O problema se pune pentru tinerele crestine. Este normal, dupa tot ceea ce am spus, ca o tanara necasatorita, odata formata pentru o ocupatie precisa ( mai ales cele in care iubirea si influenta crestina se pot desfasura), sa se intretina singura, daca nu este chemata sa ramana in cadrul familiei, sa-si ajute mama sau sa aiba grija de fratii si surorile ei.
O femeie casatorita, poate ea, potrivit Bibliei, sa munceasca in afara pentru un gastig ? Nu credem ca Cuvantul ne da informatii formale in acesta privinta. Fara indoiala, primul loc al sotiei este caminul, sa fie pentru sotul ei "ajutorul potrivit", dar timpurile si imprejurarile difera, si exista atat de multe ocazii de a indeplini o functie utila in afara.
Din contra, referitor la o mama, Cuvantul este foarte clar, aratand marturia buna pe care o vaduva o poate lasa : A crescut copii, a primit oaspeti, a spalat picioarele sfintilor, a ajutat pe cei care erau in nevoi, a urmarit orice fapta buna (1 Tim. 5:10). Sa remarcam ordinea acestor cinci ocupatii. Mai intai de toate a crescut copii, nu i-a lasat sa creasca si sa se dezvolte dupa bunul lor plac, ci i-a "crescut in disciplina si in mustrarea Domnului". Apoi a exercitat ospitalitatea, si o ospitalitate cu atat mai atenta cu cat este vorba despre "sfintii" carora ea le-a spalat picioarele, grija pe care fariseul a neglijat-o fata de Domnul Isus in Luca 7, - si care implica de asemenea, dupa Ioan 13, o semnificatie morala. Activitatea ei depaseste cercul caminului, ajutand pe cei care sunt in necaz, si urmarind orice fapta buna; dar observam ca aceste ultime doua ocupatii vin dupa primele : o sotie crestina nu-si va neglija copiii pentru a se dedica "lucrarilor" exterioare. Un astfel de program nu va lasa mult timp pentru o activitate suplimentara in vederea unui castig; fara indoiala, imprejurarile sunt extrem de diverse. O astfel de mama va fi poate chemata sa contribuie la cheltuielile gospodariei sau sa colaboreze impreuna cu sotul ei; dar va trebui sa "cantareasca drumul picioarelor sale", astfel ca nici copiii, nici marturia sa nu aiba de suferit. Spunand aceasta, nu uitam pe surorile noastre de la tara (mediul rural, n.t.) si de munca grea care cade de multe ori asupra lor; nici de cele al caror sot nu au o sanatate buna pentru a se ingriji de nevoile gospodariei.
Aceasta munca, dupa cum preciza apostolul, trebuia sa se faca "pasnic" (1 Tes. 4:11 ; 2 Tes. 3:12), lucru destul de greu de realizat in timpurile noastre de tensiune extrema, si de dezvoltare rapida. Doua versete din Proverbe ne vor ajuta poate sa intelegem insemnatatea acestui cuvant "pasnic". Nu slabi in lucru, ci staruie, dupa Proverbe 22:29; staruinta nu inseamna asprime : "Nu te trudi sa devii bogat" (Prov. 23:4). Nu munca chinuitoare pentru a ajunge, a dobandi in mod categoric (bogatii, n.t.), ci grija si atentia acordata sarcinii zilnice. Adresandu-se agricultorului, dar aplicata tuturor, Proverbe 27:23 la 24 ne spune : "Ia seama bine la infatisarea turmelor tale; uita-te bine la cirezile tale, pentru ca averea nu este pentru totdeauna; si ramane cununa din generatie in generatie?" Multi tineri au gandit ca pot sa se bazeze pe o anumita prosperitate lasata mostenire de tatal sau de bunicul sau la ferma sau la afacerea familiala, si au neglijat preocuparile necesare, uitand ca "o cununa nu ramane din generatie in generatie!"
Nu ne putem prevala de indemnul de a "lucra pasnic" pentru a refuza ore suplimentare ! Apostolul Pavel ne spune ca el lucra zi si noapte pentru nevoile sale si ale insotitorilor sai (2 Tes. 3:8). Nu vom uita totusi, ca ziua saptamanala de odihna a fost instituita de Dumnezeu cu mult inaintea legii. Daca noi, crestinii, am trecut de la sabat la prima zi a saptamanii, ziua invierii Domnului Isus, gandirea divina nu se schimba, si ar trebui sa ne punem bine intrebarea daca este intelept pentru un credincios sa faca duminica o munca obisnuita, care nu este indispensabila, daca nu este obligatorie prin profesia sa.
La fel, al saptelea an de odihna Lev. 25:1-7) ne invata sa punem deoparte, poate nu un an la sapte, ci cateva saptamani din fiecare an, pentru suficiente vacante, cand sa avem ocazia, mai mult ca de obicei, sa stam la picioarele Domnului pentru a-L lasa sa ne vorbeasca.
Munca crestinului este innobilata magnific prin indemnul din Colosesni 3:23-24. Truda unui sclav era deosebit de demoralizanta. Nu obtinea pentru el insusi niciun folos, niciun castig, si totusi apostolul le spune : "Orice faceti, lucrati din suflet, ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni... slujiti Domnului Hristos!" In orice sarcina, lucrarea in gospodarie, munca la ferma, ore uneori lungi si chinuitoare la atelier sau la birou, trebuie sa ne gandim totdeauna ca : "Orice faceti, lucrati din suflet, ca pentru Domnul". Nu va fi atunci nici chin, nici asprime. Ne vom da toata silinta si atentia spre sarcina care ne-a fost incredintata. Crestinul nu munceste pur si simplu orele necesare pentru a-si merita plata, ci el are in vedere "sa-I slujeasca Domnului Hristos".
Cuvantul ne arata un alt scop al muncii : "Cel care fura sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca, lucrand cu mainile lui ce este bine, ca sa aiba sa imparta celui care are nevoie" (Efes. 4:28). A lucra pentru a avea ce sa dai, - la cine se adreseaza ? La cel care mai inainte fura ! Ce schimbare minunata aduce harul si nasterea din nou. Cel care umbla cu viclenii pentru a-l deposeda pe altul de bunul sau, acum va avea bucuria, ca lucrand cu propriile sale maini, sa ajute pe cei care sunt in nevoie. El se alatura exemplului apostolului care putea sa zica : "In toate v-am aratat ca, lucrand astfel, trebuie sa-i ajutam pe cei slabi" (Fapte 20:35).
2.3 Lucratorii Domnului
Sunt foarte multe exemple in Fapte si in Epistole de oameni care au fost chemati de Domnul, "incredintati harului Sau" de catre fratii lor, care si-au dedicat tot timpul lor slujirii Sale, pentru a raspunde nevoilor adunarilor, sau de a raspandi Evanghelia. O astfel de chemare implica, dupa cum i-a spus Pavel lui Timotei, ca "nimeni slujind ca ostas, nu se incurca cu treburile vietii" (2 Tim. 2:4). Cum vor fi sprijiniti acesti lucratori ? Pasajele din 1 Corinteni 9 si Galateni 6:6 sunt perfect de clare in aceasta privinta. Cel care este invatat in Cuvant trebuie sa faca parte din toate bunurile temporare celui care il invata. Este chiar un "drept" al acestuia, dupa 1 Cor. 9:12 - nu ca lucratorul Domnului ar trebui sa se prevaleze de el, dar cel care beneficiaza de slujba sa sa-si aminteasca de obligatia pe care o are. Domnul a spus-o deja in Matei 10:10 : "Vrednic este lucratorul de hrana lui".
Slujitorul Domnului va lucra mai putin, deoarece el este angajat intr-o activitate spirituala, decat fratii sai ocupati in domeniul material ? Sa-l lasam pe Pavel sa vorbeasca : "Am lucrat mai mult... dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine" (1 Cor. 15:10). "In osteneli mai mult... in osteneala si truda, in vegheri deseori" (2 Cor. 11:23, 27). Nimeni nu ar trebui sa se angajeze in lucrarea Domnului gandind ca va avea o viata mai usoara decat in munca obisnuita; dimpotriva, daca este credincios, va face aceeasi experienta pe care a facut-o apostolul, si atatia altii dupa el.
Daca, in imprejurari bine stabilite, Domnul cheama pe unii din ai Sai ca sa-si dedice tot timpul lor in lucrarea Sa atat de diversa in aceasta lume, nu suntem invitati cu totii sa participam alaturi de ei ? "Fratii mei iubiti, fiti tari, neclintiti, prisosind totdeauna in lucrarea Domnului, stiind ca osteneala voastra nu este zadarnica in Domnul" (1 Cor. 15:58). Aceste cuvinte se adreseaza fiecaruia. Avem cazuri practice in Romani 16. Aici ne sunt date ca exemplu patru surori, pe care apostolul le-a salutat : "Maria s-a ostenit mult pentru voi... Trifena si Trifosa se ostenesc in Domnul... Persida s-a ostenit mult in Domnul". Care a fost lucrarea lor speciala nu ne este spus, Domnul o stie, dar bogata lor activitate este aratata. In Coloseni 4:17, lui Arhip i se porunceste in mod public "Ia seama la slujba pe care ai primit-o in domnul, ca s-o implinesti".
Fiecare din noi este chemat sa ia parte la lucrarea Domnului din aceasta lume; in primul rand lucrarea fata de suflete nemantuite, dar si binefacerea si slujba indurarii, dupa Iacov 2:16 si Romani 12:8.
Vom avea grija sa nu uitam, pe de alta parte, ca nicio activitate in slujba Domnului nu va da rezultate daca nu stim mai intai sa stam la picioarele Sale. Nu putem sa dam fara sa primim : "Despartiti de Mine, nu puteti face nimic" (Ioan 15:5).
Viata este scurta; care este proportia timpului nostru dedicat muncii obisnuite (pentru noi, n.t.) si pentru lucrarea Domnului ? La aceasta fiecare trebuie sa raspunda ! Imprejurarile sunt foarte diferite; situatia unui celibatar, a unui tata sau a unei mame, difera sensibil. Sa ne amintim din nou ca, daca toata munca obisnuita (pentru nevoile noastre, n.t) poate fi facuta ca pentru Domnul, conform cu Coloseni 3, mai ramane totusi o lucrare a Domnului pentru ai Sai, pentru sufletele pierdute, gandinu-ne la nevoile celor din jurul nostru, lucrare care sta inaintea fiecaruia dintre noi (Efes. 2:10).
Sa privim la Domnul Isus. In timpul anilor intunecati ai vietii Sale, in special de la 12 la 30, ce a facut El ? Cuvantul tace, in afara de faptul ca ne spune ca El era "tamplar" (Mc. 6:3). El a lucrat cu propriile Sale maini; a cunoscut osteneala in munca, fiindca S-a supus de bunavoie consecintelor pacatului : "Un om m-a cumparat ca rob din tineretea mea" (Zah. 13:5). Si in lucrarea Sa, cata activitate neintrerupta ! Se scula foarte devreme, ca sa Se roage singur; apoi mergea din sat in sat, vestind Cuvantul lui Dumnezeu; seara, dupa ce invata multimile si le hranea, Il luau obosit in corabie, unde, in ciuda furtunii, El dormea pe capatai. La amiaza, obosit de calatorie, Se aseza langa o fantana; dar oboseala nu-L impiedica sa discute cu o sarmana femeie, pentru a o aduce la lumina si la viata.
"Tatal Meu lucreaza pana acum, si Eu de asemenea lucrez" (Ioan 5:17). "Cat este zi, Eu trebuie sa lucrez lucrarile Celui care M-a trimis; vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze" (Ioan 9:4). Vine noaptea... Pana la intoarcerea Domnului, usa este deschisa, ocaziile sunt aici, fapte bune pregatite dinainte, ca sa umblam in ele. Intr-un alt sens, pentru fiecare dintre noi, daca Dumnezeu ne ia la El, "vine noaptea". Fie ca Domnul sa ne faca sa fim credinciosi in lucrarea pe care a pus-o inaintea noastra "atat timp cat este zi". Inca odata, imprejurarile sunt destul de diferite, Domnul le cunoaste pe toate; dar El este puternic si plin de dragoste ca sa indrepte pe fiecare din ai Sai pe calea vietii, astfel ca, in ziua rasplatirii, El sa-i poata spune : "Bine, rob bun si credincios, ai fost credincios peste putine lucruri... intra in bucuria Stapanului tau " (Mt. 25:21).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu